Ghid de bune practici

In cadrul proiectului Societatea Civilă pentru o administraţie performantă. Transparenţă şi eficienţă în administraţia publică din Bucureşti a fost lansat Ghidul de bune practici.

Ghid de bune practici

 

SUMAR

  1. Introducere
  1. Legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public
  2. Prezentarea cadrului legal
  3. Ce înseamnă informaţii de interes public
  4. Alte informaţii relevante din cadrul legii 544/ 2001
  5. Comunicarea din oficiu
  6. Comunicarea la cerere
  7. Termenele de comunicare
  8. Căi de atac
  9. Reclamaţia administrativă
  10. Plângerea în instanţă
  11. Executarea hotărârii judecătoreşti
  12. Dispoziţii speciale privind presa

III. Legea 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică

  1. Autorităţile/instituţiile publice care au obligaţia aplicării Legii nr. 52/2003
  2. Domeniul de aplicare a Legii nr. 52/2003
  3. Excepţiile de la aplicarea Legii nr. 52/2003
  4. Participarea la elaborarea actelor normative
  5. Participarea la procesul de luare a deciziilor
  6. Raportul anual privind transparenţa decizională
  7. Căi de atac
  1. Asistența Comunitară acordată României
  2. Asistența Comunitară acordată României în perioada 2007 – 2013
  3. Noutăți privind instrumentele de finanțare ale UE pentru perioada de programare 2014-2020
  4. Elaborarea cererilor de finanțare pentru accesarea fondurilor europene
  1. Egalitatea de şanse
  2. Noţiuni introductive
  3. Definiţii ale discriminării şi exemple de comportamente discriminatorii
  4. Bune practici în ceea ce priveşte aplicarea principiilor egalităţii de şanse
  5. Exemple de bune practici
  6. Cultura organizaţională şi managementul resurselor umane pro-diversitate
  1. Dezvoltarea durabilă

 

  1. Introducere

În perioada octombrie 2012 – iulie 2013, Asociaţia Grupul de Investigaţii Politice, în parteneriat cu Fundaţia Română pentru Democraţie, derulează proiectul Societatea Civilă pentru o administraţie performantă. Transparenţă şi eficienţă în administraţia publică din Bucureşti.

Proiectul este cofinanţat din FONDUL SOCIAL EUROPEAN prin Programul Operaţional Dezvoltarea Capacităţii Administrative 2007-2013. Codul SMIS al proiectului este 36894. Valoarea totală eligibilă a proiectului (fără TVA) este de 351.904,00 lei, din care 344.865,92 lei – valoare eligibilă nerambursabilă din Fondul Social European şi 7.038,08 lei – cofinanţare eligibilă a beneficiarului.

Obiectivul general al proiectului este îmbunătăţirea dialogului între ONG-uri şi administraţia publică în vederea eficientizării procesului managementului ciclului de politici publice în administraţia publică.

Scopul proiectului este reprezentat de realizarea unei reţele de ONG-uri care activează în domeniul administraţiei publice şi instruirea membrilor ei în vederea participării la luarea deciziilor autorităţilor locale din Bucureşti. Reţeaua creată va încheia două parteneriate, unul cu Primăria Capitalei, iar altul cu o primărie de sector. Parteneriatele vor asigura cooperarea dintre reţeaua de ONG-uri şi Primării pe termen lung.

Grupul ţintă al proiectului este constituit din angajaţii şi voluntarii ONG-urilor din cadrul proiectului, precum şi din voluntari sau membri ai altor 10 ONG-uri cu activitate în domeniul administraţiei publice. Grupul ţintă este format din aproximativ 65 de persoane.

În cadrul proiectului a fost creată o reţea de 12 ONG-uri cu activitate în domeniul administraţiei publice. S-a realizat o bază de date cu legislaţia relevantă din domeniul administraţiei publice locale şi un site de promovare a reţelei de ONG-uri, www.administratieperformanta.ro. De asemenea, a fost elaborată o strategie de dezvoltare a reţelei de ONG-uri, au fost instruiţi un număr de 65 de angajaţi şi voluntari din ONG-uri în aplicarea Legilor 544/2011 şi 52/2003 şi în atragerea de fonduri nerambursabile, a fost încheiat un acord de parteneriat cu Primăria Capitalei şi un acord de parteneriat cu Primăria Sectorului 6.

Acest ghid de bune practici conţine cele mai importante informaţii din cadrul activităţilor desfăşurate în cadrul proiectului Societatea Civilă pentru o administraţie performantă. Transparenţă şi eficienţă în administraţia publică din Bucureşti:

– seminariile de instruire cu privire la prevederile Legii 544/2001;

– seminarul de instruire cu privire la prevederile Legii 52/2003;

– atelierele de lucru privind aspectele practice ale Legii 52/2003;

– atelierele de lucru pe temea obţinerii fondurilor europene nerambursabile.

  1. Legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public
  1. Prezentarea cadrului legal

– Constituţia României – art. 31. alin1. „Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit”, dar acest drept „nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau siguranţa naţională”. Acelaşi articol din Constituţie prevede că „autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal”.

– Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001

– Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.123 din 7 februarie 2002. Normele şi hotărârea au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.167 din 8 martie 2002.

 

Legi conexe:

– Legea nr. 182 din 12 aprilie 2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002.

– Legea   nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale publicată în Monitorul Oficial, Partea I,  nr. 24 din 30 ianuarie 1991, modificată prin Legea nr.298/2001, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 313 din 12 iunie 2001.

– Legea nr. 677/2001 care se referă la protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date,  publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.790 din 12 decembrie 2001.

  1. Ce înseamnă informaţii de interes public?

Toate informaţiile care se referă la sau rezultă din activităţile unei instituţii sau autorităţi publice, regii autonome, societate comercială la care statul este acţionar majoritar, care utilizează bani publici sunt informaţii de interes public. Pentru anumite informaţii de interes public nu este liber accesul. Aceste excepţii sunt detaliate în art. 12 din Legea nr. 544/2001 şi privesc categorii de informaţii din domenii ca: siguranţa naţională, activităţile comerciale, datele personale sau procedurile judiciare.

  1. A) O parte din informaţiile clasificate, respectiv numai cele din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice, sau care privesc deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele economice şi politice ale României. Informaţiile clasificate sunt reglementate printr-o lege distinctă, Legea nr.182 din 12 aprilie 2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002. Trebuie să reţinem că acele informaţii care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate/instituţie publică nu pot fi considerate ca informaţii clasificate şi constituie informaţii de interes public, deci la care accesul este liber (articolul 13 din Legea nr.544/2001). De asemenea, prin articolul 24 alin.5 din Legea nr.182/2002 se interzice clasificarea ca secrete de stat a informaţiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informaţiile de interes public, restrângerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime. Dacă astfel de informaţii au fost, totuşi, clasificate, orice persoană are dreptul să iniţieze o procedură pentru declasificarea lor (procedură reglementată în art. 20 din Legea nr.182/2002).
  2. B) Informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dar numai dacă publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale, potrivit legii (combaterea concurenţei neloiale este reglementată prin Legea   nr. 11/1991, publicată în Monitorul Oficial, Partea I,  nr. 24 din 30 ianuarie 1991, modificată prin Legea nr.298/2001, publicată în Monitorul Oficial, Partea I,  nr. 313 din 12 iunie 2001).
  3. C) Informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii (Legea nr.677/2001, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.790 din 12 decembrie 2001 se referă la protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date). Informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului devin informaţii de interes public daca ele se referă la aspecte care afectează capacitatea sa de exercitare a unei funcţii publice. În concluzie, în asemenea cazuri, restricţia privind datele personale nu operează şi, în consecinţă, accesul la astfel de informaţii este liber (articolul 14 alin.1 din Legea nr.544/2001).
  4. D) Informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare.
  5. E) Informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.
  6. F) Informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a tinerilor (de ex.: L 678/2001 prin traficul de persoane).
  1. Alte informaţii relevante din cadrul legii 544/ 2001

Cine poate solicita informaţii de interes public?

Orice persoană, fizică sau juridică, română sau străină poate cere informaţii de interes public (art.20 din Norme).

 

Solicitantul trebuie să-şi motiveze, să-şi justifice cererea?

Nu, cererea nu trebuie justificată. Informaţiile de interes public pot fi solicitate şi numai din “simplă curiozitate”, întrucât accesul la astfel de informaţii este liber, ceea ce presupune ca ele să se afle la dispoziţia noastră a tuturor.

 

 Cum pot fi aflate informaţiile de interes public?

Ele se comunică din oficiu (fără a fi nevoie de vreo cerere) sau la cererea, verbală sau scrisă, a solicitantului. Accesul la informaţiile de interes public este gratuit. Solicitantul trebuie, însă, să suporte costul serviciilor de copiere a documentelor pe care le cere. Solicitantul va trebui să plătească costul copierii documentelor autorităţii care îi comunică fotocopiile documentelor. 

  1. Comunicarea din oficiu

Nu toate informaţiile de interes public se comunică din oficiu, ci numai  o categorie: cele care privesc organizarea şi funcţionarea autorităţii/instituţiei publice, datele de identificare (denumire, adresă, numere de telefon, fax, adrese electronice), structura organizatorică, programele şi strategiile proprii, liste cu documentele de interes public şi cu categoriile de documente produse şi/sau gestionate.

Comunicarea din oficiu se realizează prin: publicarea, anual, a unui buletin informativ de către autorităţile/instituţiile publice; publicarea, în Monitorul Oficial, Partea a II-a, cel puţin anual, a unui raport de activitate de către autorităţile publice; organizarea la sediul fiecărei autorităţi/instituţii publice a unui punct de informare-documentare (avizier) unde solicitantul să poată consulta documentele ce conţin informaţii de interes public ce se comunică din oficiu; afişarea la sediul fiecărei autorităţi/instituţii publice sau publicarea respectivelor informaţii în Monitorul Oficial sau în mijloacele de informare în masă, în publicaţii proprii, precum şi în pagina de internet proprie.

Afişarea la sediul autorităţii/instituţiei publice este, în cazul tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, modalitatea minimă obligatorie de difuzare a informaţiilor de interes public comunicate din oficiu (art.11 din Norme).

Informaţiile comunicate din oficiu trebuie prezentate într-o formă accesibilă şi concisă, care să faciliteze contactul persoanei interesate cu autoritatea/instituţia publică (art.10 din Norme). Rezultă că dacă informaţiile nu sunt prezentate într-o formă accesibilă, obligaţia comunicării lor din oficiu nu este îndeplinită.

  1. Comunicarea la cerere
  1. A) Cererea verbală se adresează compartimentului/biroului de informare şi relaţii publice sau persoanei special desemnate în acest scop. Răspunsul se comunică pe loc, în cadrul unui program afişat la sediul instituţiei/autorităţii publice. Dacă informaţiile solicitate nu sunt disponibile pe loc, persoana este îndrumată să le ceară în scris. La sediul instituţiei/autorităţii publice sau regiei autonome trebuie să existe un compartiment/birou de informare şi relaţii publice sau cel puţin o persoană special desemnată. Toate documentele care se comunică din oficiu trebuie să se afle la dispoziţia solicitantului.
  2. B) Cererea scrisă poate fi făcută pe hârtie sau pe suport electronic (e-mail). Ea trebuie să conţină: denumirea şi sediul autorităţii/insituţiei publice; numele, prenumele şi semnătura solicitantului, precum şi adresa la care se solicită primirea răspunsului; care este informaţia solicitată, dacă se solicită copii de pe documente (cu indicarea cât mai exactă a acestora), disponibilitatea de a plăti costurile serviciilor de copiere a documentelor. Atenţie: cererea scrisă poate fi făcută pentru comunicarea oricărui gen de informaţii de interes public, inclusiv a celor care se comunică din oficiu. În caz contrar, ar fi îngrădit nejustificat dreptul persoanei de a cere în scris orice informaţie de interes public, prevăzut în articolul 6 din Legea nr.544/2001. În acest sens există soluţii şi în jurisprudenţă, instanţa hotărând că obligaţia instituţiilor/autorităţilor publice de a comunica din oficiu unele informaţii de interes public nu exclude obligaţia acestora de a comunica informaţiile şi în scris, la cererea solicitantului, conform articolului 6 din Legea nr.544/2001. Dacă solicitarea nu este de competenţa instituţiei/autorităţii publice sesizate, aceasta nu o va restitui persoanei, ci, în termen de 5 zile de la primire, o va trimite instituţiei/autorităţii competente şi va informa solicitantul despre aceasta.
  1. Termenele de comunicare

Legea prevede termene de comunicare de: 5 zile, 10 zile şi 30 de zile.

În termen de 5 zile de la primirea cererii se comunică în scris refuzul comunicării informaţiilor şi motivarea acestuia.

În termen de 10 zile de la înregistrarea cererii se comunică în scris informaţiile solicitate sau, în cazul în care au fost cerute informaţii complexe, faptul că ele vor fi comunicate în scris în termen de 30 zile de la înregistrare.

În termen de 30 de zile de la înregistrare se comunică în scris informaţiile complexe, pentru care identificarea şi difuzarea necesită o durată de timp ce depăşeşte 10 zile.

Termenele de 5, 10, 30 de zile nu sunt pe zile lucrătoare (cum se prevede în Norme), ci calendaristice, întrucât, pe de o parte,   Legea nr.544/2001 nu distinge şi se referă la zile (care pot fi lucrătoare sau nelucrătoare) iar, pe de altă parte, acesta este şi sistemul termenelor din codul de procedură civilă, care completează Legea nr.544/2001.

Întrucât nu este în puterea Normelor să adauge la lege,ele conţin o inadvertenţă atunci când se referă la aceste termene ca fiind pe zile lucrătoare, iar nu calendaristice.

Calculul termenelor se face potrivit codului de procedură civilă, în sensul că termenele se socotesc pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua în care a început şi nici ziua când s-a sfârşit termenul. Desigur, dacă termenul se sfârşeşte într-o zi nelucrătoare (sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat) el se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare.

Nerespectarea termenelor legale pentru comunicarea în scris a refuzului sau a informaţiei echivalează cu refuzul nejustificat de rezolvare a cererii şi, implicit de aplicare a legii liberului acces la informaţiile de interes public.

Dacă nu am obţinut informaţiile dorite nici prin cererea verbală (la sediul instituţiei/autorităţii sau regiei autonome) şi nici prin cererea scrisa, avem la dispoziţie

Căi de atac

 

Pentru refuzul nejustificat, explicit sau tacit, de comunicare a informaţiilor sau pentru orice altă încălcare a dreptului persoanei de liber acces la informaţiile de interes public (comunicarea informaţiilor într-o formă inaccesibilă, neclară, vagă, incompletă,  comunicare tardivă a informaţiilor sau a refuzului, necomunicarea prelungirii termenului de la 10 la 30 zile etc.) solicitantul are la dispoziţie două căi de atac : reclamaţia administrativă şi plângerea în instanţă.

 

  1. Reclamaţia administrativă

Reclamaţia administrativă constă într-o reclamaţie scrisă care se adresează conducătorului autorităţii/instituţiei publice din care face parte angajatul care a refuzat aplicarea prevederilor legii liberului acces la informaţiile de interes public. Reclamaţia se formulează în termen de 30 zile de la data la care solicitantul informaţiei a luat cunoştinţă de încălcarea dreptului.

Dacă solicitantul nu primeşte răspuns la cererea iniţială de obţinere a informaţiilor după trecerea a 10 zile de la data înregistrării (termenul obişnuit pentru comunicarea informaţiilor) şi nici comunicarea că termenul a fost prelungit de la 10 la 30 zile, recomandăm să facă reclamaţie administrativă în termen de 30 zile de la expirarea celor 10 zile. Aceasta deoarece necomunicarea în termen echivalează cu refuzul nejustificat al rezolvării cererii şi, implicit, al aplicării legii. Desigur, dacă solicitantul primeşte în termen de 10 zile de la înregistrare comunicarea că termenul a fost prelungit la 30 zile, termenul pentru introducerea reclamaţiei administrative începe să curgă după expirarea celor 30 zile. Reclamaţia administrativă va cuprinde, pe lângă menţiunile din cererea de solicitare a informaţiei, o expunere a motivelor pentru care solicitantul consideră că a fost încălcată legea.

Reclamantul primeşte răspuns la reclamaţia administrativă numai în cazul în care aceasta este admisă. Răspunsul este scris şi se comunică în termen de 15 zile de la data depunerii reclamaţiei. Dacă reclamaţia este respinsă, solicitantului nu i se comunică nimic.

Atenţie: Formularea reclamaţiei administrative are, totuşi, un caracter facultativ, potrivit art.21 alin.2 din Legea nr.544/2001. Aceasta înseamnă că solicitantul căruia i s-a refuzat accesul la o informaţie de interes public se poate adresa  direct instanţei de judecată, fără a mai formula în prealabil o reclamaţie administrativă.

  1. Plângerea în instanţă

Legea nr.544/2001 nu prevede că plângerea în instanţă trebuie să fie precedată în mod obligatoriu de reclamaţia administrativă. O astfel de condiţionare este, însă, afirmată în articolul 36 din Norme, care, din nou, adaugă la Legea nr.544/2001. Recomandare:  anterior sesizării instanţei să formulaţi reclamaţia administrativă, dar să sesizaţi instanţa în termen de 30 zile calculat nu de la data expirării termenului de soluţionare a reclamaţiei administrative, ci de la data expirării termenelor de 5, 10, 30 zile pentru comunicarea refuzului sau informaţiei, prevăzute în articolul 7 din Legea nr.544/2001.

În plângere se va cere instanţei să constate că informaţiile solicitate sunt de interes public şi să oblige autoritatea/instituţia publică să comunice în scris informaţiile solicitate. De asemenea, trebuie solicitat ca instanţa să fixeze un termen în care informaţiile să fie comunicate. Plângerea este scutită de taxa de timbru.

Plângerea se adresează, în primă instanţă, numai  tribunalului. Este o competenţă materială specială prevăzută expres de Legea nr.544.2001, care derogă de la competenţa materială din contenciosul administrativ. Deci, Curtea de apel nu are competenţă ca primă instanţă, ci doar ca instanţă de recurs. Competenţa teritorială este alternativă, la alegerea petentului: tribunalul în a cărei rază teritorială domiciliază petentul sau tribunalul în a cărei rază teritorială se află sediul autorităţii/instituţiei publice. Plângerea se judecă de secţia de contencios administrativ a tribunalului.

Hotărârea tribunalului este supusă recursului (de asemenea scutit de taxe de timbru), care se judecă la Curtea de apel. Termenul de introducere a recursului este cel din dreptul comun, de 15 zile de la comunicarea hotărârii. În acelaşi termen, recursul trebuie să fie şi motivat. Recursul se adresează Curţii de apel, dar se depune la tribunal (la instanţa a cărei hotărâre se atacă), sub sancţiunea nulităţii. Decizia Curţii de apel este definitivă şi irevocabilă.

Instituţiile/autorităţile publice şi regiile autonome au obligaţia de a pune în aplicare decizia, fără vreo înştiinţare sau notificare prealabilă.

  1. Executarea hotărârii judecătoreşti

Autoritatea/instituţia publică este obligată să comunice, din proprie iniţiativă, informaţiile la care a fost obligată prin hotărârea judecătorească irevocabilă în termenul prevăzut în cuprinsul hotărârii sau, în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

În cazul în care termenul nu este respectat, instanţa va fi sesizată de solicitant cu o cerere pentru obligarea, în nume personal, a conducătorului autorităţii/instituţiei publice sau regiei autonome la plata unei amenzi către stat de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere nejustificată De asemenea, solicitantul va putea cere obligarea  autorităţii/instituţiei publice şi a conducătorului acesteia la plata de daune pentru întârziere, tot sub forma unei sume fixe pentru fiecare zi de întârziere; deoarece ele au fost prevăzute ca mijloace de constrângere pentru obţinerea executării hotărârii, având caracter de pedeapsă, pentru acordarea lor nu trebuie dovedit că efectiv prin întârziere solicitantul a suferit o pagubă.

Cererea este scutită de taxa de timbru. Instanţa (tribunalul sau curtea de apel) judecă cererea în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea părţilor. Hotărârea este definitivă şi executorie, deci va putea fi atacată cu recurs la Curtea de apel sau, după caz, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care vor pronunţa o hotărâre irevocabilă.

  1. Dispoziţii speciale privind presa

Legea nr.544/2001 cuprinde o secţiune prin care sunt reglementate raporturile cu presa. Este vorba despre 6 articole (art.15-20) din Capitolul II, Secţiunea a 2-a – Dispoziţii speciale privind accesul mijloacelor de informare în masă la informaţiile de interes public.

Existenţa acestor dispoziţii cu caracter special, care, teoretic, prevăd anumite facilităţi pentru presă nu împiedică ziaristul de a folosi celelalte dispoziţii cu caracter general ale legii. De exemplu, dacă unui ziarist i se refuză acreditarea de către o autoritate publică, el va putea solicita informaţiile de interes public de la acea autoritate “ca simplu cetăţean”, în temeiul art.6 sau 8 din Legea nr.544/2001.

În lege se prevede  obligaţia autorităţilor şi instituţiilor publice de a desemna un purtător de cuvânt, pentru a asigura accesul presei la informaţiile de interes public. De asemenea, legea prevede obligaţia autorităţilor publice de a organiza periodic, de regulă o dată pe lună, conferinţe de presă pentru aducerea la cunoştinţă a informaţiilor de interes public, precum şi obligaţia de a răspunde, în cadrul acestor conferinţe, întrebărilor privitoare la orice informaţii de interes public.  Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a informa în timp util presa asupra conferinţelor de presă sau oricăror alte acţiuni publice organizate de acestea. Accesul presei la aceste conferinţe sau acţiuni publice nu poate fi interzis în nici un fel. Presa nu are obligaţia de a publica informaţiile furnizate de autorităţile sau de instituţiile publice. Deci, este pe deplin posibil ca un ziarist să asiste la o conferinţă de presă sau altă activitate publică ori să primească un comunicat şi să nu scrie nimic despre ele, dacă apreciază că informaţiile prezentate sunt nerelevante.

În articolul 18 din lege este prevăzută acreditarea – fără discriminare – a „ziariştilor şi reprezentanţilor mijloacelor de informare în masă”, ca obligaţie a autorităţilor publice şi, în consecinţă, ca un drept al ziariştilor. În realitate, în multe cazuri, acreditarea este tratată de autorităţile publice nu ca un drept, ci ca o obligaţie a ziariştilor, care depind de “bunăvoinţa” celor care acreditează. Legea prevede că acreditarea se acordă la cerere, în termen de 2 zile de la înregistrarea acesteia. Numai în cazuri excepţionale şi dacă nu este afectat dreptul ziaristului de acces la informaţiile de interes public, acreditarea ar putea fi acordată nu pe loc, ci în maximum 2 zile. Aceasta deoarece trebuie să se ţină cont de specificul activităţii de ziarist. Singurul motiv pentru care acreditarea poate fi refuzată (sau retrasă) este săvârşirea de „fapte care împiedică desfăşurarea normală a activităţii autorităţii publice”.  Legea prevede că acreditarea nu poate fi refuzată (sau retrasă) pentru „opiniile exprimate în presă de respectivul ziarist”, indiferent cât de critice, deranjante sau ofensatoare au fost acestea la adresa autorităţii publice.       Refuzul/retragerea acreditării unui ziarist se comunică în scris. În mod logic, comunicarea trebuie să cuprindă şi motivele pentru care s-a dispus măsura respectivă (faptele ziaristului care au împiedicat desfăşurarea activităţii normale a activităţii autorităţii publice). Refuzul/retragerea acreditării unui ziarist nu afectează dreptul organismului de presă de a obţine acreditarea unui alt ziarist.

III. Legea 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică

Prin funcţionarea împreună a Legii nr. 52/2003 şi a Legii nr. 544/2001 se poate realiza o schimbare majoră de mentalitate în societate, prin redefinirea relaţiei dintre cetăţean, ca plătitor de taxe şi impozite, şi autoritatea publică, în calitate de gestionară si utilizatoare a banului public.

Participarea eficientă la dezbaterea publică presupune o bună informare a publicului asupra chestiunilor aflate la ordinea zilei şi asupra mecanismului prin care se poate implica cetăţeanul.

Legea nr. 52/2003 urmăreşte realizarea deschiderii şi transparenţei în activitatea administrativă şi, prin acesta, sporirea gradului de responsabilitate a administraţiei publice faţă de cetăţean,  prin 2 căi:

– atragerea cetăţenilor în procesul de luare a deciziilor administrative şi

– implicarea cetăţenilor în procesul de elaborare a actelor normative, începând din faza incipientă a acestui proces, respectiv, odată cu redactarea proiectelor de acte normative.

 

Legea vizează transparenţa în activitatea administrativă, în administraţia publică, aşadar ea nu se aplică în activitatea legislativă (Parlamentul) sau activitatea judecătorească (instanţele de judecată).  Legea atenţionează încă de la început (art.1) că stabileşte regulile procedurale minimale pentru asigurarea transparenţei decizionale în administraţia publică. Acesta înseamnă că în ceea ce priveşte transparenţa decizională orice autoritate a administraţiei publice are deplină libertate de a stabili reguli proprii, mai generoase decât cele prevăzute în lege, pentru a asigura deschiderea către cetăţeni şi pentru a stimula participarea acestora la  procesul de luare a deciziilor administrative şi la procesul de elaborare a actelor normative. De asemenea, regulile procedurale prevăzute de Legea nr. 52/2003 pot fi preluate, ca bune practici, şi de alte autorităţi/instituţii publice dintre cele ce nu intră expres sub incidenţa acesteia.

 

  1. Autorităţile/instituţiile publice care au obligaţia aplicării Legii nr. 52/2003

 

Din coroborarea art. 1 si art. 4 din lege rezultă că intră sub incidenţa acesteia atât autorităţi ale administraţiei publice, centrale sau locale, alese sau numite, cât şi instituţii publice care utilizează resurse financiare publice, după cum urmează:

 

  1. Autorităţile administraţiei publice centrale
  2. Ministerele sunt definite în dreptul administrativ ca organe de specialitate ale administraţiei publice centrale (sunt constituite dintr-o sumă de servicii publice administrative create într-o ramură sau într-un domeniu de activitate); sunt organe centrale deoarece competenţa lor teritorială este la nivelul întregii ţări; sunt organe de specialitate deoarece competenţa lor materială este redusă la ramura/subramura/domeniul pentru care au fost înfiinţate şi care a determinat înfiinţarea lor.
  3. Alte organe centrale ale administraţiei publice din subordinea Guvernului sau a Ministerelor. Acestea sunt, de fapt, nişte „mini-ministere”; ca şi ministerele, sunt tot organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, sunt create tot la nivel de ramură sau domeniu de servicii publice administrative, doar că s-a apreciat că pentru conducerea centrala a acelei ramuri sau acelui domeniu nu este necesar sa se organizeze un minister.

Din categoria organelor centrale ale administraţiei publice din subordinea Guvernului:

– secretariate (exemplu: Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989);

– administraţii (exemplu: Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat);

agenţii (exemplu: Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale; Agenţia pentru Strategii Guvernamentale; Agenţia Naţională Anti-doping);

– autorităţi (exemplu: Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului); autorităţi naţionale (exemplu: Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor; Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie; Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap; Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice; Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor);

comisii (exemplu: Comisia Naţională de Prognoză; Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare);

direcţii (exemplu: Direcţia Generală a Vămilor); institute (exemplu: Institutul Naţional de Statistică; Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului);

inspectorate (exemplu: Inspectoratul General pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei; Inspectoratul de Stat în Construcţii);

oficii (exemplu: Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat; Oficiului Român pentru Adopţii; Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor; Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci).

  1. Serviciile publice descentralizate (în prezent, deconcentrate) ale ministerelor şi celorlalte organe centrale de specialitate.

În linii mari, aceste servici deconcentrate se regăsesc la nivelul judeţelor, sub forma direcţiilor judeţene, inspectoratelor judeţene, oficiilor judeţene. Spre exemplu:

– Direcţiile generale ale finanţelor publice din judeţe şi municipiul Bucureşti sunt servicii publice deconcentrate ale Ministerului Finanţelor Publice;

– Inspectoratele şcolare judeţene din municipiul Bucureşti sunt servicii publice deconcentrate ale Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului;

– Inspectoratele teritoriale de muncă judeţene şi din municipiul Bucureşti sunt servicii publice deconcentrate ale Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale;

– Direcţiile de sănătate publică judeţene şi din municipiul Bucureşti sunt servicii publice deconcentrate ale Ministerului Sănătăţii.

  1. Autorităţile administrative autonome

Autorităţile administrative autonome sunt tot organe centrale de specialitate ale administraţiei publice. Ele funcţionează independent (autonom) şi nu se subordonează unor organe administrative ierarhic superioare; de regulă, prezintă rapoarte de activitate unor organe din afara sistemului administrativ (de exemplu, Parlamentului). În general, sunt organe de stat care prin atribuţiile lor nu pot fi încadrate nici în categoria organelor legislative şi nici în aceea a instanţelor judecătoreşti.

Din aceasta categorie fac parte: Banca Naţională a României (BNR) (emite si reglementări cu caracter normativ), Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA), Serviciul Român de Informaţii (SRI), Serviciul de Informaţii Externe (SIE), Avocatul Poporului, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Suprem de Apărare a Tării (CSAT).

 

  1. Autorităţile administraţiei publice locale
  2. Consiliile judeţene

Consiliile judeţene sunt reglementate prin Legea nr. 215/2001, legea administraţiei publice locale şi coordonează activitatea consiliilor locale comunale, orăşeneşti şi municipale, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. În exercitarea atribuţiilor, adoptă hotărâri, care pot avea caracter normativ sau individual. Alege dintre membrii săi un preşedinte, care reprezintă consiliul judeţean în raporturile cu terţii. Preşedintele consiliului judeţean poate emite, la rândul său, dispoziţii cu caracter normativ sau individual. Hotărârile cu caracter normativ ale consiliului său ale preşedintelui devin obligatorii şi produc efecte de la data aduceri lor la cunoştinţa publică.

  1. Consiliile locale

          Consiliile locale sunt reglementate prin Legea nr. 215/2001, legea administraţiei publice locale. Se înfiinţează la nivelul comunei, oraşului, municipiului. Adoptă hotărâri, cu caracter normativ sau individual. Alege dintre membrii săi un preşedinte de şedinţă, pe o perioadă de cel mult 3 luni, care va conduce şedinţele consiliului local şi va semna hotărârile adoptate de consiliu. Preşedintele de şedinţă nu poate emite dispoziţii. Hotărârile cu caracter normativ ale consiliului devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţa publică.

  1. Primării

          Primăriile sunt autorităţi administrative locale alese, la nivel de comună, oraş, municipiu, reglementate prin Legea nr. 215/2001, legea administraţiei publice locale. Primarul poate emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. Cele normative devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţa publică.

  1. Serviciile şi instituţiile publice de interes local sau judeţean

Serviciile şi instituţiile publice de interes local sau judeţean sunt reglementate tot prin Legea nr. 215/2001, legea administraţiei publice locale. Sunt înfiinţate de consiliile locale (comunale, orăşeneşti, municipale) sau judeţene în principalele domenii de activitate, potrivit specificului şi nevoilor locale. Exemplu: serviciul de stare civilă, de salubrizare, de transport public local; instituţii publice de interes local: social-culturale (bibliotecă, azil, casă de cultura), sanitare (dispensar).

Putem observa că din enumerarea limitativă de la art. 4 din lege lipsesc: Guvernul (organ central al administraţiei publice) şi prefectul (organ al administraţiei publice locale, reprezentând Guvernul în teritoriu).

 

 

  1. Domeniul de aplicare a Legii nr. 52/2003

 

Prevederile Legii 52/2003 sunt aplicabile în  procesul de elaborare a actelor normative de către autorităţile administrative. Este vorba doar despre elaborarea actelor administrative normative, nu şi a celor cu caracter individual. Actele normative sunt cele care au aplicabilitate generală, produc efecte “pentru toţi”, deci cu caracter general şi impersonal (art. 3 lit. a din lege).

 

 

  1. Excepţiile de la aplicarea Legii nr. 52/2003

 

Sunt exceptate de la aplicarea Legii 52/2003:

  1. A) elaborarea actelor administrative individuale;
  2. B) procesele de elaborare a actelor normative şi şedinţele în care sunt prezentate:
  3. informaţii clasificate privind apărarea naţională, siguranţa naţională şi ordinea publică, interesele strategice economice şi politice ale ţării, precum şi deliberările autorităţilor;
  4. informaţii a căror publicitate aduce atingere principiului concurenţei loiale şi care privesc valorile, termenele de realizare şi datele tehnico-economice ale activităţilor comerciale sau financiare (o excepţie similară există şi în cadrul Legii nr. 544/2001).
  5. informaţii cu privire la datele personale (o excepţie similară există şi în cadrul Legii nr. 544/2001);
  6. în situaţii excepţionale, care impun adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public, actele normative se supun adoptării în procedură de urgenţă, ceea ce exclude procedura de punere în dezbatere publică (art. 6 alin. 9 din lege)[1].

 

 

  1. Participarea la elaborarea actelor normative

 

Au dreptul să participe atât cetăţenii (individual), cât şi formele asociative – asociaţiile legal constituite (orice organizaţie civică, sindicală, patronală sau orice grup asociativ de reprezentare civică – art. 3 lit. f din lege). Pentru elaborarea fiecărui act normativ, autoritatea administrativă trebuie să publice un anunţ, cu cel puţin 30 zile înainte de analiza/avizarea/adoptarea sa de către acea autoritate. Anunţul se publică, simultan pe site-ul propriu şi prin afişare la sediu într-un spaţiu accesibil publicului. De asemenea, se transmite către mass-media. La cererea scrisă a persoanelor interesate, proiectul de act normativ se va transmite şi acestora.

Anunţul trebuie să cuprindă:

Nota de fundamentare/expunerea de motive/referatul de aprobare (în funcţie de gradul actului normativ: proiect de lege, de hotărîre de Guvern, de ordin, de regulament, de instrucţiuni, norme etc.);

Textul complet al proiectului de act normativ (inclusiv eventuale anexe, întrucât acestea fac parte integrantă din acel act);

Termenul limită, locul şi modalitatea de trimitere în scris de propuneri, sugestii, opinii. La stabilirea termenului limită se va avea în vedere necesitatea existenţei unei perioade de cel puţin 10 zile de la publicarea anunţului  pentru a primi în scris propuneri, sugestii, opinii cu privire la actul normativ suspus dezbaterii publice (art. 6 alin. 4 din lege).

 

O asociaţie legal constituită (sau o altă autoritate publică) poate cere în scris organizarea unei întâlniri în care să se dezbată public proiectul de act normativ. Solicitarea scrisă pentru organizarea unei astfel de întâlniri obligă autoritatea publică să o organizeze, în raport de dispoziţiile exprese ale art. 6 alin. 7 din lege. Întâlnirea trebuie să se desfăşoare într-un termen de „10 zile de la publicarea datei şi locului unde urmează să fie organizate” (art. 6 alin. 8 din lege). Redactarea nu este tocmai fericită, întrucât nu este clar de ce dacă este publicată o dată de organizare a dezbaterii, ea nu are loc la acea dată, ci în termen de 10 zile de la acea dată.

Proiectul de act normativ nu se va transmite spre analiză şi avizare autorităţii administrative decât după definitivarea sa pe baza observaţiilor şi propunerilor formulate în scris şi/sau cu ocazia dezbaterii publice. Aceste observaţii şi propuneri având caracter de recomandare, nu este obligatoriu ca proiectul de act normativ să le înglobeze, însă ele trebuie analizate de autoritatea administrativă înainte de definitivarea proiectului.

 

 

  1. Participarea la procesul de luare a deciziilor

 

Au dreptul să participe atât cetăţenii (individual), cât şi asociaţiile legal constituite.

Legea prevede că participarea la procesul de luare a deciziilor se realizează prin participarea la şedinţele publice organizate de autorităţile publice (a nu se confunda cu dezbaterile publice ale unui proiect de act normativ; şedinţele publice se organizează, din oficiu, de autorităţile publice; dezbaterile publice se organizează numai la cererea scrisă a unei asociaţii legal constituite sau a altei autorităţi publice).

Şedinţele publice trebuie anunţate public cu cel puţin 3 zile înainte de data desfăşurării.

Anunţul trebuie să cuprindă:

– data şi ora la care se va desfăşura şedinţa publică;

– locul în care se va desfăşura şedinţa publică;

– ordinea de zi a şedinţei.

Publicitatea anunţului se realizează în aceleaşi condiţii ca şi pentru anunţul privind dezbaterea proiectului unui act normativ.

 

Participantul la şedinţă are anumite drepturi şi obligaţii. Astfel, poate lua cuvântul pentru a se exprima cu privire la problemele aflate pe ordinea de zi (i se dă cuvântul de către cel ce prezidează şedinţa). Participantul la şedinţă trebuie să respecte regulamentul de organizare şi funcţionare a autorităţii publice. În cazul în care nu respectă regulamentul, va fi atenţionat şi, în cele din urmă, poate fi chiar evacuat din sală prin  dispoziţia preşedintelui de şedinţă conform art. 15 din lege).

 

Punctele de vedere exprimate au valoare de recomandare, adoptarea deciziilor administrative fiind atributul exclusiv al autorităţii publice (art. 9 din lege).

Pentru fiecare şedinţă publică se va întocmi, obligatoriu (art. 11 alin. 1 din lege) o minută (un “rezumat” al şedinţei) care trebuie să conţină (art. 3 lit. g, art. 10 din lege):

– rezumatul punctelor de vedere exprimate de participanţi;

– rezultatul dezbaterilor

– votul fiecărui membru  (cu excepţia cazului când s-a hotărât vot secret).

Fiecare minută trebuie afişată la sediul autorităţii publice şi publicată pe site-ul propriu (art. 10 din lege). De asemenea, minuta va fi şi arhivată de respectiva autoritate publică (art. 11 alin. 1 din lege).

Şedinţele publice pot fi înregistrate, atunci când autoritatea publică apreciază că este necesar. Înregistrările şedinţelor vor fi făcute publice, în condiţiile Legii nr. 544/2001, cu excepţia dezbaterilor publice privind proiectele de acte normative (prevedere expresă a art. 11 alin. 2 din lege).

 

 

  1. Raportul anual privind transparenţa decizională

 

Autorităţile publice care intră sub incidenţa Legii nr.52/2003 sunt obligate să întocmească şi să facă public un raport anual privind transparenţa decizională, care va cuprinde cel puţin următoarele elemente:

  1. A) numărul total al recomandărilor primite;
  2. B) numărul total al recomandărilor incluse în proiectele de acte normative şi în conţinutul deciziilor luate;
  3. C) numărul participanţilor la şedinţele publice;
  4. D) numărul dezbaterilor publice organizate pe marginea proiectelor de acte normative;
  5. E) situaţia cazurilor în care autoritatea publică a fost acţionată în justiţie pentru nerespectarea prevederilor prezentei legi;
  6. F) evaluarea proprie a parteneriatului cu cetăţenii şi asociaţiile legal constituite ale acestora;
  7. G) numărul şedinţelor care nu au fost publice şi motivaţia restricţionării accesului.

Raportul anual privind transparenţa decizională va fi făcut public pe site-ul propriu, prin afişare la sediul propriu într-un spaţiu accesibil publicului sau prin prezentare în şedinţă publică.

 

 

 

 

 

 

 

  1. Căi de atac

 

  1. A) Sesizarea disciplinară

Funcţionarul din cadrul autorităţii publice care, din motive contrare legii, nu permite accesul persoanelor la şedinţele publice sau împiedică implicarea persoanelor interesate în procesul de elaborare a actelor normative de interes public, săvârşeşte o abatere disciplinară, care se sancţionează potrivit Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. Pentru declanşarea procedurii disciplinare, este necesar ca persoana lezată să adreseze conducătorului autorităţii publice din care face parte respectivul funcţionar o sesizare în acest sens.

 

  1. B) Plângerea în instanţă

Dacă o persoană consideră că drepturile sale prevăzute în Legea nr. 52/2003 i-au fost vătămate prin conduita autorităţii publice, ea poate face plângere la instanţa de contencios administrativ (Tribunalul – daca plângerea este îndreptată împotriva unei autorităţi publice locale; Curtea de Apel – dacă plângerea este îndreptată împotriva unei autorităţi publice centrale), în condiţiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Petentul poate solicita dispunerea măsurilor necesare pentru repararea vătămării suferite, inclusiv obligarea autorităţii la plata daunelor morale şi/sau materiale.

Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ, petentul trebuie să se adreseze cu o plângere prealabilă autorităţii publice respective, în termen de 30 zile de la data vătămării dreptului său. Plângerea prealabilă va trebui soluţionată în 30 de zile de la data înregistrării.

Plângerea poate fi introdusă la instanţă în termen de 6 luni calculat de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau de la data expirării termenului de 30 zile în care acea plângere prealabila trebuia soluţionată.

Petentul se poate adresa, la alegere, instanţei de la domiciliul său ori de la sediul autorităţii publice pârâte.        Plângerea este scutită de taxă de timbru şi se judecă în procedură de urgenţă.

Hotărârea primei instanţe poate fi atacată cu recurs, în 15 zile de la comunicare. Recursul se motivează în acelaşi termen şi se depune la prima instanţă, sub sancţiunea nulităţii. Recursul este scutit de taxă de timbru şi se judecă în procedură de urgenţă.

 

Observaţie

Era de preferat ca Legea nr. 52/2003 să conţină o dispoziţie expresă care să prevadă sancţiunea nulităţii absolute pentru orice act normativ adoptat sau, după caz, orice decizie adoptată cu încălcarea prevederilor legii transparenţei decizionale. O astfel de prevedere ar constitui o garanţie deosebit de eficientă pentru respectarea întocmai a dispoziţiilor Legii nr. 52/2003 de către autorităţile administrative.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  1. Asistența Comunitară acordată României

 

 

  1. Asistența Comunitară acordată României în perioada 2007 – 2013

 

  1. Instrumentele structurale ale UE 2007 – 2013:

– Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR)

– Fondul Social European (FSE)

– Fondul de Coeziune (FC)

Acţiuni complementare:

– Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (FEADR)

– Fondul European pentru Pescuit (FEP)

 

  1. Programele operaționale

Figura Prezentare fonduri 2007-2013, pag 3

 

  1. Conținutul unui Program Operațional

– Analiza situației actuale.

– Analiza SWOT.

– Strategia:

– Axe prioritare, ținte specifice cuantificate;

– Indicatori de monitorizare relevanți (de tip output și result);

– Descriere sumară a domeniilor majore de intervenție identificate, pentru implementarea axelor prioritare;

– Prezentarea operațiunilor – proiecte ce vor fi finanțate.

– Plan financiar indicativ pe axe prioritare și ani.

– Sistemul de monitorizare și control.

– Proceduri de implementare.

– Comunicare.

 

 

 

  1. Atribuțiile entităților din sistem

– Autoritate de Management – coordonarea de ansamblu a programului, alături de Comitetul de monitorizare.

– Organism Intermediar – în principal implementarea operațiunilor din cadrul programului.

– Alte instituții de implementare (dacă este cazul) – colectarea cererilor de finanțare în teritoriu și verificarea eligibilității formale.

 

  1. Structura strategiei unui Program Operațional

Prezentare fonduri 2007-2013, pag 6

 

  1. Schema de implementare a unui Program Operațional

Prezentare fonduri 2007-2013, pag 7

 

  1. Pregătirea proiectului
  2. Identificarea surselor proprii de finanţare în vederea asigurării sumelor necesare

Cofinanțării proprii și a cheltuielilor neeligibile aferente implementării proiectului.

  1. Identificarea potențialelor parteneriate în vederea realizării proiectului (dacă acesta este acceptat prin Ghidul solicitantului).
  2. Asigurarea că organizaţia solicitantă şi partenerii îndeplinesc criteriile de eligibilitate din Ghidul solicitantului referitoare, printre altele, la:

– forma de constituire;

– îndeplinirea obligaţiilor de plată a contribuţiilor la asigurările sociale şi alte taxe conform reglementărilor în vigoare;

– proprietatea/ dreptul de utilizare asupra infrastructurii pe care se realizează investiţia.

  1. Asigurarea că activităţile propuse în proiect îndeplinesc criteriile de eligibilitate, aşa cum sunt ele detaliate în Ghidul solicitantului.
  2. Lansarea şi efectuarea procedurilor de achiziţie publică pentru servicii de elaborare a studiilor necesare, dacă este cazul (ex. Studiu de fezabilitate pentru proiecte de infrastructură), în conformitate cu legislaţia achiziţiilor publice.
  3. Obţinerea tuturor avizelor şi permiselor emise de autorităţile competente, după cum sunt cerute prin Ghidul solicitantului.
  4. Întocmirea şi depunerea cererii de finanţare în conformitate cu instrucţiunile din Ghidul solicitantului.

 

 

  1. Noutăți privind instrumentele de finanțare ale UE pentru perioada de programare 2014-2020

 

Pentru viitorul exerciţiu financiar 2014-2020, Uniunea Europeană doreşte să obţină o eficacitate maximă în utilizarea fondurilor comunitare în ceea ce priveşte realizarea obiectivelor şi ţintelor stabilite în programele finanţate, precum şi să optimizeze sinergia şi eficienţa diferitelor intervenţii.

Pachetul legislativ pentru politica de coeziune şi pentru celelalte politici europene va fi adoptat după finalizarea negocierilor la nivelul Consiliului UE şi al Parlamentului European, precum şi ulterior aprobării Cadrului Financiar Multianual 2014-2020.

 

Comisia Europeană va adopta Cadrul Strategic Comun (CSC), document care va transpune obiectivele UE în acţiuni-cheie de utilizare a fondurilor comunitare şi va orienta strategic procesul de programare la nivelul statelor membre (SM).

Pe baza CSC, fiecare SM va trebui să elaboreze, în cooperare cu partenerii săi şi în dialog cu Comisia Europeana, un set de documente de programare:

– Acordul / Contractul de Parteneriat – este un document strategic naţional, va înlocui actualul Cadru Strategic Naţional de Referință şi va stabili orientările strategice naţionale finanţabile atât din Instrumentele Structurale –FEDR, FSE şi FC, cât şi din FEADR şi FEPM;

– Programe subsecvente, care vor transpune elementele prevăzute de Acordul de Parteneriat şi care vor conţine angajamente ferme ale SM privind îndeplinirea obiectivelor UE prin programarea fondurilor.

 

– Comitetul interinstituţional pentru elaborarea Acordului de Parteneriat (CIAP) cu rol consultativ, coordonat de Ministerul Fondurilor Europene (MFEur), are în componenţa sa maximum 50 de membri, reprezentanţi, la nivel decizional, ai partenerilor relevanţi care fac parte din comitetele consultative.

– Elaborarea, implementarea, monitorizarea şi evaluarea documentelor de programare naţionale, trebuie să respecte principiul european al parteneriatului şi să implice consultări cu reprezentanţi ai autorităţilor competente naţionale, regionale, locale, cu organizaţii ale societăţii civile, cu parteneri economici şi sociali, inclusiv partenerii din domeniul protecţiei mediului sau având responsabilităţi pentru promovarea egalităţii şi nediscriminării.

– Principiile aplicabile acestui cadru partenerial sunt următoarele: respectarea guvernanţei pe mai multe niveluri, valorificarea experienţei, a bunelor practici şi know-how-ului partenerilor relevanţi, asigurarea asumării de către toate părţile implicate a intervenţiilor programate.

 

– Comitetele Consultative Tematice (CCT) care reprezintă structuri parteneriale organizate pentru obiective tematice (fiecare CCT are în componenţa sa maximum 30 de membri).

– 10 Comitete Consultative Tematice:

– CCT Transport este coordonat în parteneriat de MFEUR şi Ministerul Transporturilor.

– CCT Mediu şi schimbări climatice este coordonat în parteneriat de MFEUR şi Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice.

– CCT Competitivitate şi eficienţă energetică este coordonat în parteneriat de MFEUR, Ministerul Educației Naționale (fosta Autoritate Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică) şi Ministerul Economiei.

– CCT Comunicaţii şi tehnologie informaţională este coordonat în parteneriat de MFEUR şi Ministerul Societăţii Informaţionale.

– CCT Turism, cultură, patrimoniul cultural este coordonat în parteneriat de MFEUR, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administraţiei Publice şi Ministerul Culturii.

– CCT Administraţie şi bună guvernanţă este coordonat în parteneriat de MFEUR, Secretariatul General al Guvernului şi Ministerul Dezvoltării Regionale și Administraţiei Publice.

– CCT Dezvoltare rurală, agricultură şi pescuit este coordonat în parteneriat de MFEUR şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

– CCT Educaţie este coordonat în parteneriat de MFEUR şi Ministerul Educaţiei Naționale.

– CCT Ocupare, incluziune socială si servicii sociale este coordonat în parteneriat de MAEUR şi Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice.

– CCT Servicii de sănătate este coordonat în parteneriat de MAEUR şi Ministerul Sănătăţii.

– 2 Comitete Consultative reprezentative pentru dezvoltarea regională şi pentru dimensiunea teritorială, coordonate in parteneriat de MFEUR si MDRT:

– Comitetul Consultativ privind Dezvoltarea Regională (CCDR)

– Comitetul Consultativ privind Coeziunea Teritorială (CCCT).

– Fiecare CCT stabileşte, la propunerea instituţiilor publice coordonatoare, domeniile specifice pentru care se constituie grupuri de lucru, precum şi componenţa acestor grupuri.

 

Structura orientativă a documentelor de programare :

– Analiza socio-economică/analiza disparităţilor de dezvoltare;

– Strategia/justificarea obiectivelor tematice stabilite spre finanţare (cu prezentarea complementarităţilor între intervenţii, precum şi a conexiunilor cu strategiile naționale şi europene)

– Principalii indicatori de rezultat

– Programarea financiară

– Detalii de implementare

– Evaluarea ex-ante/ Evaluarea Strategică de Mediu

– Alte elemente specifice solicitate de regulamente.

– Fiecare dintre aceste elemente va avea un conținut şi o abordare diferite, în funcție de tipul documentului de programare (C/AP sau PO/P), urmând a fi adaptate la cerinţele regulamentelor europene.

 

– Există de asemenea o serie de condiţionalităţi, care – conform prevederilor propunerilor de Regulamente CE – vor juca un rol deosebit de important, atât în etapa de programare şi în etapa de implementare, prin influenţa asupra valorilor alocate pentru un anumit domeniu/regiune/stat membru.

 

 

  1. Elaborarea cererilor de finanțare pentru accesarea fondurilor europene

 

  1. Ciclul unui proiect

Figura Elaborare cereri finanțare, pag 2

 

  1. Descrierea proiectului

– Obiectivul general si scopul

– Grupul țintă, locația și durata

– Rezultatele si activitățile indicatoare

– Resurse și costuri

 

  1. Implementare

– Producerea de rezultate, atingerea scopurilor si contribuirea la obiectivul general al proiectului;

– Administrarea eficienta a resurselor;

– Monitorizarea si rapoartele privind evoluția.

 

  1. Factori care asigură succesul unui proiect

– Definirea proiectului

– Suport al top-management-ului

– Planul proiectului – acţiuni, resurse, grafic

– Stakeholders – implicare activă/interese/influenţă

– Implicarea în proiect a actorilor

– Monitorizare și feed-back

– Management-ul crizelor

 

  1. Analiza SWOT

Figura  Elaborare cereri finanțare, pag 6

Figura Elaborare cereri finanțare, pag 7 

  1. Planificarea şi stabilirea obiectivelor proiectului

Aveţi o prima idee generală pentru proiect şi necesităţile acestuia care urmează să fie prelucrate. Ca prim pas, trebuie definite obiectivele proiectului. În aceasta etapa trebuie să găsiți răspunsul la întrebarea: „Ce doriţi să obțineţi şi de la cine?”.

Ierarhia obiectivului este citită de jos în sus utilizând abordarea “DACĂ, ATUNCI” după cum urmează:

– DACĂ sunt furnizate input-uri/resurse, ATUNCI activităţile vor fi realizate

– DACĂ activităţile vor fi realizate, ATUNCI rezultatele pot fi produse

– DACĂ rezultatele sunt produse, ATUNCI obiectivele specifice pot fi realizate

– DACĂ obiectivele specifice sunt realizate, ATUNCI acestea trebuie să contribuie la atingerea obiectivului general

 

  1. Descrierea activităților

Figura Elaborare cereri finanțare, pag 10

 

  1. Diagrama Gantt

Diagrama Gantt – creată la începutul anilor 1900 şi având numele celui care a folosit pentru prima dată această procedură – Henry Gantt) este foarte uşor accesibilă şi prezintă perioadele de început şi încheiere, şi durata activităţilor.

Atunci când dorim să construim un grafic de tip Gantt trebuie să :

– Estimăm durata activităților în aceeași unitate de timp.

– Utilizăm de obicei unitatea de timp în zile lucrătoare.

– Nu adăugăm rezerve de timp nejustificate.

– Este recomandabil ca estimarea să fie făcută de cei care sunt responsabili pentru execuția acelui pachet de activități.

– Este o metodă înglobată în toate soluțiile de soft pentru managementul de proiect.

 

  1. Resursele

Planul de resurse este reprezentarea necesarului de resurse pe o anumita perioada de timp pentru realizarea unui anumit proiect.

Resursele in proiect:

– Resurse umane – totalitatea resurselor necesar ducerii la bun sfârșit a proiectului

– Ne interesează foarte mult cantitatea și calitatea acestor resurse.

– Planificarea organizațională

– Alcătuirea echipei de proiect

– Dezvoltarea echipei de proiect

– Definirea regulilor de desfășurare a activității echipei de proiect

– Definirea rolurilor în echipă

– Întocmirea matricei responsabilităților în cadrul proiectului

– Întocmirea planului de comunicare

– Resurse tehnice

– Foarte important sunt specificațiile pentru echipamentele si utilajele necesare ducerii la bun sfârșit a proiectului.

– Resurse materiale

– Ce materiale trebuie pentru realizarea proiectului/ care sunt specificațiile pentru ele?

– Resurse financiare

– De câți bani va fi nevoie si când?

 

  1. Estimarea costurilor

Pentru fiecare activitate, identificăm tipul si specificațiile pentru resursele necesare realizării ei, așa că acum vom estima costurile pentru unitatea aplicată fiecărei resurse, astfel încât vom reuși sa creionăm ceea ce înseamnă costul total al proiectului.

Bugetarea costurilor in cadrul proiectului:

– Toate activitățile identificate trebuie bugetate

– Costurile sa fie rezonabile (estimări din piață – uneori exista indicații in acest sens)

– Respectarea formularului de buget impus

 

Figura Elaborare cereri finanțare, pag 21

 

  1. Riscuri

Riscul se definește ca fiind posibilitatea de abatere (pozitivă sau negativă) de la obiectivele proiectului. Abaterile se pot înregistra în ceea ce privește conținutul, durata, costurile, calitatea.

Riscul este de fapt probabilitatea apariției unui eveniment și impactul acelui eveniment.

Managementul riscurilor presupune:

– identificarea riscurilor

– analiza calitativa a riscului

– analiza cantitativa a riscului

– planificarea masurilor de răspuns la risc

– monitorizarea riscurilor (cuprinde si identificarea riscurilor noi și planificarea unor măsuri adiționale).

Tehnici de identificare a riscurilor:

– brainstorming

– analiza de tip SWOT

– realizarea de analogii

– diagrame de tip cauza-efect, diagrame ale influentelor, grafice ale proceselor

 

  1. Achiziții

– Daca cumpărăm

– Cum cumpărăm – tip de achiziție

  • Ce cumpărăm
  • Cât de mult cumpărăm
  • Când cumpărăm
  1. Aspecte orizontale în elaborarea cererilor de finanțare

– Informare și publicitate

– Dezvoltare durabila

– Egalitate de șanse

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  1. Egalitatea de şanse

 

 

  1. Noţiuni introductive

 

Diversitatea la locul de muncă se referă la statutul de a fi diferit şi cuprinde toate aspectele în care angajaţii diferă unii de alţii. Aceste aspecte includ caracteristici personale vizibile, precum genul, vârsta, etnia, dar şi caracteristici personale mai puţin vizibile, precum competenţele, nevoile şi stilul de lucru.

În mediul în care lucrează, oamenii aduc cu ei o multitudine de istorii personale, credinţe şi valori, stiluri de lucru şi modalităţi de comunicare, preferinţe şi nevoi. Adesea, pentru organizaţii, atât pentru cele publice, cât şi pentru cele private, este dificil să gestioneze realitatea unui context intern mult mai divers şi, în acest sens, să adopte norme şi practici adecvate, pro-active, care să susţină integrarea şi performanţa tuturor angajaţilor, să transmită mesaje în favoarea importanţei şi capitalizării diferenţelor, să formalizeze poziţia în acest domeniu prin intermediul unor prevederi clare şi directe introduse în regulamente interne şi în coduri de conduită.

Chiar dacă diversitatea este din ce în ce mai prezentă în realitatea organizaţiilor noastre, multe dintre diferenţele existente la nivel social continuă să fie asociate cu inegalitate şi dezavantaj. În acest context, managementul diversităţii reprezintă o soluţie, pentru că:

– măsurile luate în implementarea acestui proces permit egalitate reală de tratament în domeniul muncii pentru toate persoanele, aceasta semnificând atât lupta împotriva discriminării, cât şi promovarea egalităţii de şanse;

– promovează şi încurajează nevoile şi abilităţile individuale ale angajaţilor şi le transformă în valoare adăugată pentru organizaţie, la nivelul capitalului uman;
– arată cum pot fi sporite oportunităţile pe care fiecare angajat le are pentru a creşte potenţialul propriu şi contribuţia sa la performanţa organizaţiei;

– furnizează soluţii pentru gestionarea adecvată a diferenţelor, aceasta conducând la un mediu organizaţional pozitiv, în care fiecare angajat se simte valoros şi valorizat, simte că talentul său este utilizat la maximum în atingerea obiectivelor organizaţiei.

Pentru putea promova diversitatea în organizaţia dumneavoastră este esenţial ca, în etapă iniţială, să vă asiguraţi că organizaţia voastră nu tolerează situaţiile discriminatorii. Lipsa de toleranţă faţă de situaţiile de discriminare poate conduce la diminuarea şi prevenirea acestora, te poate proteja de consecinţe legale (procese, sancţiuni etc.) şi poate contribui în mod pozitiv la sănătatea organizaţiei. În acest context, este foarte important ca fiecare organizaţie să adopte documente interne (regulamente interne, coduri etice, coduri de conduită etc.), care să conţină:

– prevederi şi proceduri concrete privind discriminarea;

– prevederi privind angajamentul faţă de promovarea diversităţii;

 

 

  1. Definiţii ale discriminării şi exemple de comportamente discriminatorii

 

Pentru a vă asigura că prevederile sunt înţelese corect de toţi angajaţii, este important să subliniaţi care sunt acele comportamente specifice netolerate la nivel de organizaţie şi care pot reprezenta discriminare.

 

  1. Discriminarea

          Orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice (Ordonanţa Guvernului nr. 137 /2000)

 

  1. Discriminarea indirectă

Sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor enunţate mai sus, faţă de alte persoane. Sunt exceptate cazurile  în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare. De exemplu: Impunerea ca zi de lucru sâmbăta poate fi considerată a-i dezavantaja pe angajaţii care aparţin unui cult pentru care sâmbăta este zi sfântă (ex.: Adventiştii de Ziua a Şaptea, Cultul Mozaic etc…)

 

  1. Hărţuirea

Constituie hărţuire şi se sancţionează contravenţional orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

 

  1. Victimizarea

Orice tratament advers, venit ca reacţie la o plângere sau acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării.

 

 

  1. Bune practici în ceea ce priveşte aplicarea principiilor egalităţii de şanse

 

  1. Poziţia organizaţiei, mesajul clar că discriminarea nu va fi, în nici o circumstanţă, tolerată şi că angajamentul organizaţiei este în sensul prevenirii oricărei astfel de situaţii.
  2. Procedurile pe care organizaţia le vor adopta în cazul în care acte de discriminare au loc în cadrul asociaţiei/fundaţiei, respectiv ce anume trebuie să facă o persoană care susţine că este discriminată de o altă persoană. Procedura pentru înaintarea unei plângeri trebuie să fie una simplă, care nu revictimizează persoana în cauză.
  3. Garanţia confidenţialităţii. Ideea de a face publică situaţia în care s-au aflat este decisivă pentru multe dintre persoanele discriminate sau hărţuite, care aleg să nu meargă mai departe, să nu depună plângere, ci să adopte strategii de evitare a situaţiei respective şi, în ultimă instanţă, să caute un nou loc de muncă.
  4. Garanţia că nu vor exista consecinţe negative şi repercusiuni îndreptate împotriva persoanei care face plângerea. Aceasta este o altă temere a persoanelor care se găsesc în situaţii de hărţuire şi discriminare la locul de muncă. Acestea se tem, de cele mai multe ori, că răspunsul la plângerea depusă va fi o înrăutăţire vizibilă a situaţiei lor în organizaţie.
  5. Includeţi mesajul că orice persoană care comite acte de hărţuire sexuală va suporta consecinţele. Aceasta implică şi să includeţi, în politica scrisă, sancţiuni aplicabile persoanei care discriminează şi/sau hărţuieşte. Acestea pot merge, în funcţie de gravitatea cazului şi/sau de recidivă, până la desfacerea contractului de muncă al persoanei în cauză.

 

 

  1. Exemple de bune practici

 

Propuneri:

– Realizaţi un plan de comunicare internă în domeniul diversităţii, astfel încât să transmiţi constant mesaje. Mesajele cele mai puternice sunt cele transmise direct de către top management.

– Publicaţi şi promovaţi documente privind diversitatea: culegere de bune practici, studii de caz, legislaţie, glosar de termeni, website, forum, intranet, newsletter, afişarea publică a unor postere, pliante, documente etc.

– Organizaţi sesiuni de informare şi ateliere de lucru în domeniu, precum şi sesiuni de formare, pentru sensibilizarea managerilor şi a angajaţilor în legătură cu discriminarea şi managementul diversităţii. Managerii direcţi, de la nivel mediu, au o importanţă majoră pentru implementarea programelor şi acţiunilor privind diversitatea. De foarte multe ori, managerii au, la rândul lor, acelaşi nivel de stereotipuri şi lipsă de informaţii ca şi restul organizaţiei. Însă ei au un rol cheie, de aceea este foarte important să primească suportul şi clarificările de care au nevoie, programe de formare şi sensibilizare, mentorat şi o explicare clară a beneficiilor diversităţii, a conexiunii dintre diversitate şi bun management şi a angajamentului organizaţiei în domeniu.

 

– Organizaţi sondaje de opinie, pentru a măsura constant situaţia organizaţiei din perspectiva diversităţii şi modul în care sunt percepute iniţiativele privind diversitatea.

 

 

  1. Cultura organizaţională şi managementul resurselor umane pro-diversitate

 

Cultura organizaţională pro-diversitate presupune cel puţin:

– formalizarea şi comunicarea, în interior şi în exterior, a angajamentului organizaţiei pentru promovarea diversităţii şi pentru lupta împotriva discriminării;

– informarea angajaţilor în legătură cu politica organizaţiei privind diversitatea;

– implementarea unui program de sensibilizare a angajaţilor în legătură cu diversitatea şi non-discriminarea.

 

Managementul resurselor umane pro-diversitate presupune:

– elaborarea unei proceduri de selecţie de personal care favorizează diversitatea;

– dezvoltarea unor procedee de integrare adaptate noilor angajaţi;

– asigurarea unui acces echitabil pentru toţi angajaţii;

– mobilitate internă: garantarea aceluiaşi acces la mobilitate internă tuturor angajaţilor, în funcţie de calităţile lor profesionale şi de motivaţia lor;

– adaptarea condiţiilor de lucru în funcţie de diverse grupuri-ţintă, pentru a le permite să îşi desfăşoare munca în cele mai bune condiţii posibile;

– analiza demisiilor şi a concedierilor şi a cauzelor acestora

 

 

 

 

 

 

 

 

  1. Dezvoltarea durabilă

 

 

Dezvoltarea durabilă este un proces de schimbare condiţionat de dezvoltarea resurselor umane, în care exploatarea resurselor, dirijarea investiţiilor, orientarea dezvoltărilor tehnologice şi schimbările instituţionale sunt toate în armonie şi măresc atât capacităţile curente cât şi pe cele viitoare de a satisface necesităţile şi aspiraţiile umane.

În calitate de stat membru al Uniunii Europene România a elaborat Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă  2013-2020-2030 (SNDD) conform obiectivelor convenite la nivel comunitar conform metodelor Comisiei Europene.       Pentru că dezvoltarea durabilă este un concept prea vast, uneori prea multe probleme diferite sunt puse sub umbrela Strategiei de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, îndepărtând atenţia de la adevăratele direcţii de dezvoltare non-durabilă.

Scopul declarat al Strategiei Naţională pentru Dezvoltare Durabilă   este acela de acţiona pentru o îmbunătăţire continuă a calităţii vieţii atât pentru generaţiile prezente, cât şi pentru cele viitoare. Dar acest lucru nu se poate obţine decât în cadrul unor comunităţi capabile să utilizeze resursele în mod raţional şi eficient şi să descopere potenţialul ecologic al economiei, asigurând prosperitate, protecţia mediului şi coeziune socială.

Strategia de Dezvoltare Durabila propune mijloace de îmbunătăţire a cooperării la nivel guvernamental împreună cu factori de decizie, cu ONG-uri şi cu cetăţenii, entităţi care trebuie să îşi unească eforturile pentru dezvoltare durabilă.
Cooperarea pentru o dezvoltare durabilă trebuie să fie o preocupare atât pentru UE, cât şi pentru statele membre. Politica comunitară de dezvoltare durabilă trebuie să fie complementară politicilor derulate de statele membre.

Cele trei priorităţi stabilite în 2010 la nivelul statelor  membre ale Uniunii Europene sunt:

– Creşterea inteligenţei prin dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere şi inovare;

– Creşterea durabilă prin promovarea unei economii mai eficiente din punctul de vedere al utilizării resurselor, mai ecologice şi mai competitive

– Creşterea favorabilă a incluziunii prin promovarea unei economii cu o rată ridicată a ocupării forţei de muncă, care să asigure coeziunea socială şi teritorială.
Dimensiuni ale conceptului de dezvoltare durabilă:

– Dimensiunea ecologică priveşte consumul şi producţia durabilă, conservarea şi managementul resurselor naturale, schimbările climatice şi energia curată.

– Dimensiunea economică se referă la dezvoltarea socio-economică (prosperitate economică) şi transportul durabil.

– Dimensiunea socială vizează incluziunea socială, schimbările demografice şi sănătatea publică.

 

Transmiteţi angajaţilor din organizaţia voastră următoarele sfaturi prin care dezvoltarea durabila va deveni realitate:

– Reduceţi consumul de energie electrică : de exemplu : nu lăsaţi imprimanta deschisă

– Folosiţi cât mai puţin sursele de căldură.

– Reduceţi consumul de hârtie – printaţi doar ce este absolut necesar şi folosiţi bazele de date electronice

– Achiziţionaţi hârtie cu conţinut reciclat de cel puţin 30%.

– Reciclaţi selectiv în recipientele speciale din clădire.

– Oferiţi un abonament gratuit pe toate mijloacele de transport în comun angajaţilor pentru a-i determina  să înlocuiască maşina personală şi să apeleze la mijloacele de transport în comun

 

[1] In practică, instanţele au considerat că alinierea legislaţiei interne la cea comunitară constituie o situaţie excepţională care justifică elaborarea actelor normative fără respectarea legii transparenţei; soluţie discutabilă, întrucât standardele europene impun ca adoptarea actelor normative să se facă în condiţiile respectării legii transparenţei.